Așa cred că se numește grupul de rugăciune pe la care a trecut Șova. Apărându-se în fața colegilor senatori, și-a început pledoaria prin a le mărturisi că și-a început ziua ca un pustnic nevinovat, un om din ăla care are ”doar lucruri lumești”.
Nu știam că Șova e un om credincios. Nici de Vosganian. I-ați auzit pe ei vreodată trâmbițând, la fel ca Pona, că sunt niște ortodocși mândri? De ce numai acum?
La fel ca cimitirul, obiectele sfinte, credința în general și mândria de a fi român ortodox, mirul, acatistele și grupul de rugăciune devin, iată, firul roșu al autoapărării corupților în Parlament.
Nu am nimic cu oamenii religioși, în general. E treaba lor, dacă vor să creadă în unicorni. Însă aceste pledoarii care capitalizează pe urma fricii de Dumnezeu a parlamentarilor e problematică. Moral, în primul rând. E o presiune nejustificată și denotă joasa speță a celor care fac apel la astfel de practici.
Deși nejustificată poate pentru un ateu sau un agnostic, e probabil reală pentru lichelele care votează. Iată, deci, până unde merge laicismul în România. Până când te sună Codruța. De atunci, suntem cu toții ortodocși, cu frică de Dumnezeu, ne miruim, mergem în cimitir (după șpagă sau altele), ne facem grupuri de rugăciune.
În caz că nu știți cum se votează azi, vă spune însuși premierul. Deși, cine știe, poate vorbea doar din calitatea de prieten al lui Șova. Sau de deputat.
Ponta, acum câteva ore, pe Faceboook.
Undeva, la o oră de educație civică (se mai face, sau tot de religie a fost înlocuită?), Ionel, un elev eminent de clasa a 8-a, răspunde: ”În România, rolul Parlamentului este de a-i proteja pe marii corupți, prin vot secret!”. Doamna profesoară îi dă un 4.
N-am apucat să public articolul ăsta, că Digi dă breaking news-ul. Șova a scăpat. S-a oprit pământul?
După vot, Șova a spus că ”judecata nu se face prin arestare, judecata se face la judecător”. Dar, nu-i așa, nu pot să-l aresteze.
Cred că eram prin clasa a 11-a, la unul dintre liceele considerate ”de top” din Dâmbovița. În timpul unei ore de ceva specialitate, se aude o bătaie groaznică în ușă. Un bărbat înalt, bărbos, îmbrăcat de sus până jos într-o sutană lungă, neagră, cu un fel de bonetă la fel de neagră pe cap, intră în clasă, ca o vijelie. Un miros puternic de fum m-a izbit imediat. În mâna stângă, bărbatul ținea o cadelniță ce producea un zgomot de ”zdrăngănea”, iar în cea dreaptă ținea un mănuchi de busuioc ce fusese mai întâi bine îmbibat în apă. Pe fundal, cântece bisericești de nedeslușit. Întâmplarea făcea că, în ziua aia, stăteam chiar în ultima bancă. Știu că era foarte bine udat busuiocul fiindcă trecuse numai o jumătate de secundă de la intrarea în clasă până când ultimele 2 rânduri de elevi din spate, inclusiv eu, primiseră câteva broboane mari de licoare sfințită pe frunte, creștet, pantaloni, și caiete. A ieșit în 10 secunde și a trântit ușa.
Asta e una dintre cele mai limpezi imagini pe care o am din timpul școlii, legată de ora de religie. Probabil pentru că mi-a gâdilat toate simțurile.
Povestea 2
Cealaltă imagine e legată de proful pe care îl aveam și eu la clasă, tot în liceu. Un om foarte calm, preot de meserie, cu o voce caldă. Profesorul avea simțul umorului, se vedea că e împăcat cu sine și cu noi, niște draci. Câteodată mă prefăceam să-l ascult din milă, pentru că nimeni altcineva nu o mai făcea. Pentru un om religios, era foarte moderat, mult mai moderat față de imaginea pe care o aveam eu despre o față bisericească. Preda numai pentru cei care voiau să ia notițe și să aibă media 10. Eu scriam aproape de fiecare dată. Am și învățat câte puțin din bazele fiecărei religii, fapt pentru care merită apreciere. Cu toate acestea, însă, îmi aduc la fel de clar aminte cum acest om moderat și modern strâmba din nas povestind despre Toră sau Coran. ”Ei sunt așa, cam…”; ”Eh, ei sunt altfel decât noi, noi suntem mai…”
Acest profesor credincios, pe care îl contraziceam de multe ori fără să se simtă ofensat, nu putea evita să-și manifeste disonanța față de ei, față de celelalte religii. Îl simțeai că nu voia să vorbească despre altceva decât despre creștinismul ortodox.
Asta e problema predării religiei în școli. Sunt de acord. Haideți să o păstrăm. Dar cum?
Adrian Papahagi, unul dintre oamenii căruia bunul simț le dă statutul de intelectual a scris ieri așa:
Firește, se pot deschide discuții interesante despre predarea altor tradiții religioase sau a istoriei religiilor. Cultural vorbind, cum nu știu ca budismul sau hinduismul să fi avut un rol în definirea civilizației românești (sau maghiare), consider că un elev din România va studia cu mai mult folos creștinismul decât aceste religii. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să studieze și mitologiile antice, celelalte religii avraamice, sau în general istoria religiilor. Dimpotrivă, cred că este util ca elevii să studieze religia creștină pentru a înțelege civilizația țării unde se întâmplă să trăiască, propria religie pentru a-și cunoaște identitatea, care poate fi diferită de cea a majorității, și, în ultimii ani de liceu, mitologiile antice, celelalte monoteisme și, în general, istoria religiilor, pentru a putea înțelege moștenirea precreștină sau necreștină a Europei, precum și lumea în care trăiesc.
Acest argument al unui ultacoservator este greșit. Doar fiindcă limba română a avut o mai mare contribuție la plămădirea ”civilizației” (?) românești, asta nu înseamnă că nu ar trebui să studiem și limbile engleză și franceză. Sau că ar trebui să le studiem numai în ultimii ani de liceu. Sunt sigur că domnul Papahagi, doctor al Sorbonne din Paris, este de acord că, cu cât începi învățarea unei limbi străine mai devreme, cu atât o deprinzi mai ușor. Learn the ropes, cum ar veni.
”Civilizația” românească s-a construit. Gata. Avem limba română, suntem români, membri UE, NATO, ne luptăm cu corupții. Deci, suntem mult mai aproape de a fi ”cetățeni ai lumii” decât eram în vremurile la care face referire domnul Papahagi.
Am citit pe undeva prin cartea asta despre un studiu făcut în Marea Britanie, pe un anumit segment de tineri. Era vorba despre conflictul dintre Palestina și Israel. Tinerii erau întrebați la cine se referă știrile care vorbesc despre ”teritoriile ocupate”. Cine sunt ”ocupanții”? Rezultatele au fost cam așa:
81% au recunoscut că nu știu cine sunt acești ocupanți, dar știu că cele două părți se urăsc de moarte;
10% au răspuns că ocupanții sunt palestinienii;
numai 9% au dat răspunsul corect, anume că ocupanții sunt israelieni.
Morala este că suntem foarte ușor dezinformați și devenim ignoranți. Nu este neapărat cu voia noastră, autorul chiar făcând referire la faptul că televiziunile nu spun aproape niciodată ”ocupanții israelieni”.
Tocmai aceste confuzii trebuie evitate. Dacă ne punem de acord că nu se poate evita predarea religiei în școli, programa trebuie regândită din temelii. Cruciadele, motivația unor grupuri ca KKK, sau a unui individ ca Anders Breivik, ceva despre Hinduism, Budism și despre cât de ”pașnice” sunt acestea ar fi doar un început. Dacă religia este ”știința cea mai profundă”, așa cum ne învață PF Daniel, atunci ar trebui să treacă această lucrare de control.
Într-o Europă șocată de atacuri alimentate de fanaticism religios, numai de îndoctrinare religioasă nu avem nevoie. Voi chiar v-ați lăsa copiii educați de conducerea BOR?
Le Léviathan 